Ţăranul este unul dintre puţinii oameni care experimentează nemijlocit sentimentul de dragoste fata de Dumnezeu. În cazul altor ocupaţii sau meserii (mai ales al celor specifice contextului de astăzi), Dumnezeu este perceput cu mai puţină intensitate sau nu mai este perceput deloc. Ţăranii, însa, trudesc pământul, ştiind cu întreaga lor fiinţă că grâul se va face “dacă vrea Dumnezeu” sau “dacă dă Dumnezeu ploaie”. Această învecinare cu Dumnezeu prin pământ a dat ţăranului român o adâncă senzaţie de ancorare în sacru, de raportare la lumea de dincolo, raportare petrecută în orice moment, chiar şi la cel mai neînsemnat gest. De aceea, ziua şi noaptea, somnul şi munca, cina şi sărbătorile se circumscriau unor reguli precise, izvodite de cuminţenia pământului, transmise şi respectate din generaţie in generaţie cu religiozitate.

Pentru sat, Paştele nu era o simplă zi de petrecere şi veselie, ci un praznic adevărat la care se ajunge cu truda celor şase săptămâni de post, care însemnau, pentru gospodarul casei, cele mai intense săptămâni de muncă la câmp, iar pentru gospodină, răstimpul dedicat în întregime ţesutului. De-a lungul postului, gospodina trebuia să ţeasă cămăşi noi pentru toţi ai casei, ca fiecare să o îmbrace în ziua Paştilor, să se înnoiasca, adică, de Învierea Domnului. Săptămâna Mare era o perioadă cu totul specială în care ţăranii îsi îngrijeau gospodăriile pentru a fi cât mai curate la marea sărbătoare, iar femeile se îndeletniceau, în Joia sau Vinerea Mare, cu încondeiatul ouălor.

Chiar şi astăzi, in ciuda superficia-lităţii cu care se sărbătoreşte Paştele în unele locuri, obiceiul de a roşi ouă s-a păstrat în toate zonele şi se practică aproape în fiecare casă. Alte datini ţărăneşti, uitate în mare parte astăzi, împodobeau sărbătoarea Învierii de altădată, arătând credinţa oamenilor în caracterul ei cu totul excepţional, fast. Astfel, în noaptea Învierii, pe când toată suflarea satului se afla în biserică pentru a participa la slujbă, unii bărbaţi, mai ales cei tineri, aşteptau pe malul unei ape curgătoare să audă clopotul tras în momentul când preotul rostea cu glas mare “Hristos a Înviat!” şi se aruncau în apă, convinşi fiind că tot anul aveau să fie sănătoşi.

La masa de Paşti, capul familiei ciocnea un ou roşu cu soţia sa, pentru a se întâlni pe lumea cealaltă, şi apoi tăia oul în feliuţe mici, dând câte una fiecăruia din cei invitaţi la masă. Aceste feliuţe erau mâncate cu credinţa că, dacă se va rătăci cineva în pădure, va fi sufitrăgeau clopotele continuu, pentru a vesti tuturor Învierea Domnului. cient să-si amintească cu cine a mâncat oul de Paşti şi va găsi drumul cel bun. După masa îmbelsugata, tinerii se adunau în curtea bisericii şi timp de câteva ore, în aşteptarea vecerniei,

2008-Anul internaţional de promovare al dialogului intercultural

Dialogul intercultural este esenţial în cadrul societăţii complexe în care trăim. De aceea, Uniunea Europeană îi dedică un an tematic.
Se spune despre spanioli c-ar fi mândri şi orgolioşi, despre englezi că sunt încrezuţi, pe când germanii sunt consideraţi riguroşi şi disciplinaţi, iar francezii aroganţi…Toate acestea nu sunt decât idei preconcepute, transmise din generaţie în generaţie, care adesea arată fie că nu-i cunoaştem pe ceilalţi, fie că îi înţelegem greşit.
Originile etnice sau religiile diferite accentuează incapacitatea de înţelegere reciprocă dincolo de graniţele Europei sau în relaţie cu populaţiile care au ales calea imigrării. Câţi europeni nu confundă oare religia musulmană cu islamismul?
Cel mai bun mod de a combate prejudecăţile este iniţierea unui schimb, sub forma unui dialog intercultural .
Diferenţele culturale se fac simţite în numeroase domenii, fie că este vorba despre libertatea presei, lupta împotriva discriminărilor şi a rasismului, integrarea imigranţilor sau politica în domeniul educaţiei.
De aceea, Uniunea Europeană a decis ca anul 2008 să fie Anul european al dialogului intercultural. Obiectivele acestui demers sunt multiple:
sensibilizarea europenilor faţă de importanţa dialogului;
promovarea valorilor comune şi a noţiunii de respect reciproc;
încurajarea schimburilor culturale şi a dezbaterilor.
O atenţie deosebită va fi acordată dialogului interconfesional.
De-a lungul acestui an tematic, se vor organiza o campanie de informare şi o serie de evenimente pentru care a fost prevăzut un buget de 10 milioane de euro. De asemenea, Uniunea va realiza studii şi consultări care vor permite o monitorizare pe termen lung. Anul tematic se va încheia cu un forum intercultural care va reuni societatea civilă, reprezentanţi ai diferitelor confesiuni, precum şi politicieni.

Traditia Martisorului

Din batrani se spune ca dupa cum este vremea in prima zi a lui martie, asa va fi toata primavara, dar si vara. De aceasta zi se leaga "martisorul" - obiceiul care da numele lunii. Dupa credinta populara, cine poarta martisor va fi sanatos si va avea noroc. Martisorul era alcatuit pe vremuri din doua fire de lana, unul alb si unul rosu sau negru, fire care simbolizau cele doua anotimpuri. Acest snurulet era facut de femei, care il legau la gatul si la mana copiilor. Insa nu doar copiii purtau martisorul, ci si tinerii si adultii. Mai mult, snuruletul ce vestea primavara era legat si la coarnele vitelor din gospodarie sau la poarta grajdului, pentru a proteja gospodaria. In timpurile de demult, aceasta zi era inceput de an, moment in care crestea necesitatea oamenilor de a se proteja. Ulterior, de acest snurulet rosu cu alb a fost agatata o moneda de argint sau de aur, sau chiar un medalion, indeplinind functia de talisman. Martisorul se poarta pana in momentul in care infloresc trandafirii sau visinii. Atunci firul rosu se pune pe un trandafir sau pe o ramura a unui visin. In alte regiuni, martisorul se poarta atat cat dureaza zilele Babelor sau pana la Florii, cand se scoate si se agata de crengile unui copac. Se crede ca, daca pomul va rodi, omul va avea noroc. Atunci cand martisorul este aruncat dupa o pasare, purtatorul va fi usor precum pasarea. Monedele desprinse de pe snurulet erau pastrate pana la Sf. Gheorghe, cand fetele isi cumparau cu ele cas proaspat si vin rosu, pentru a fi imbujorate precum vinul si albe precum casul. Conform unei alte traditii se spune ca in ziua de 1 martie fetele trebuie sa se spele cu apa obtinuta din zapada, pentru a avea tenul curat si luminos. In satele transilvanene martisorul se agata si la porti, ferestre, la coarnele animalelor, la toarta galetilor, pentru indepartarea deochiului, a spiritelor rele, pentru a invoca viata, puterea regeneratoare care se crede ca ar fi stimulata prin insasi "culoarea vietii". Cei din Bihor cred ca apa de ploaie adunata la 1 Martie, ii va face mai frumosi si sanatosi daca se spala cu ea. In Banat fetele aduna stropi de apa sau nea de pe frunzele fragilor din padure, ca sa se spele pe obraji, rostind un desc⮴ec, al "dragobetului de dragoste" care suna astfel: "Floare de fraga/Din luna lui Mart/La toata lumea sa fiu draga./Uraciunile sa le desparti" In Dobrogea martisorul se purta pana la venirea berzelor, apoi era aruncat spre inaltul cerului ca norocul sa fie mare si inaripat. Martisorul era un dar ce-si trimiteau romanii, unul altuia, in ziua de 1 Martie. Se constituia dintr-un banut de aur spanzurat de un gaietan de matase impletit cu fire albe si rosii, pe care persoana ce-l primea in dar il purta la gat pana cand intalnea cea dintai roza inflorita, pe crengile careia depunea apoi darul primit. Banutul insemna imbelsugarea, firele albe si rosii ale gaietanului simbolizau fata alba precum crinul si rumena ca roza, iar ofranda facuta reginei florilor era o salutare poetica adresata primaverii. Atestari documentare din secolul trecut Martisorul reprezinta in fapt firul rasucit rosu alb, si nu obiectul ornamental care se leaga de acest fir, component adaugat ulterior martisorului. Atestarile documentare din secolul trecut atribuie martisorului functia de protector impotriva deochiului. Martisorul se lega la gatul sau la mana copiilor mici, pentru a-i feri de deochi si pentru sanatate si noroc, in sensul propriu al cuvantului. Snurul impletit in alb si rosu "leaga" bolile.

u